Amputările n-au prioritate

Cum am precizat într-un articol mai vechi, oamenii au tendinţa de a atribui vindecarea lor de pe urma unei boli sistemului lor de credinţe. Fie că aduc omagii lui Iisus, Dumnezeu sau cine ştie ce leac băbesc de teapa ceaiurilor anti-cancer, toţi au în comun o chestie : în loc să pună pe primul loc tratamentul pe care l-au urmat şi pe medicul care le-a prescris respectivul tratament, ei văd acestea din urmă ca pe nişte simple unelte, în timp ce leacul sau fiinţa supranaturală trec pe primul loc.

Desigur că ar fi mult de scris despre paralelele dintre rugăciune şi acele terapii alternative, dar nu ăsta este scopul articolului de faţă. El se bazează pe următoarea observaţie empirică : oamenii tind să creadă că Dumnezeu anihilează cancere, tratează otrăviriile ... etc, dar dacă toate aceste cazuri dovedesc puterea şi voinţa lui Dumnezeu de a vindeca oamenii, de ce oamenii cu membre amputate nu primesc nici un răspuns ?

Întrebarea, până la urmă, este de bun simţ : cu ce sunt mai prejos cei cu amputări, astfel încât să nu fie demni de atenţia divină. Dumnezeu a vindecat oameni în mod miraculos, de ce nu poate s-o facă şi în cazul amputaţiilor însă în loc să primesc un răspuns raţional, de fiecare dată mi-e dat să aud câte o justificare care mai de care mai caraghioasă de genul : Dumnezeu este suveran, nu se cuvine să îi judecăm acţiunile sau El ştie mai bine ce face.

Ei nu îşi dau seama că prin aceste pseudo-explicaţii ei nu justifică în niciun fel problema, pur şi simplu nu fac altceva decât să ascundă mizeria sub covor. Prin aceste raţionamente defectuoase nu fac decât să îşi justifice pe loc acest lucru după care aruncă problema în străfundurile minţii lor ca să uite de ea pentru că aceasta nu este compatibilă cu ideea lor de zeu atotiubitor.

Personal, pur şi simplu nu văd cu ce scop ar vrea Dumnezeu ca să îl apere de accidente pe credinciosul care se închină de fiece dată când iese din casă în timp ce îi ignoră pe cei care cu greu îşi duc existenţa fără unul sau mai multe membre. Iar din moment ce teismul nu aduce o justificare a acestui fapt, mă tem că va trebui să confer eu o explicaţie raţională :

Oamenii cu amputări nu primesc nici un răspuns la rugăciuni deoarece acestea nu au absolut nici un efect. Motivul pentru care uni oameni par că ar primi răspuns la rugăciunile de vindecare este faptul că se pot vindeca de bolile de care suferă. Indiferent de cât de mic este procentul de vindecare, cineva trebuie să se situeze în acel 1% sau 2% sau cât o fi. Însă în cazul oamenilor cu amputări, nu există metodă de vindecare naturală, drept pentru care, în cazul lor nu poate fi vorba de intervenţie divină.

Din acest fapt se pot trage 2 concluzii : ori Dumnezeu nu îi iubeşte pe oamenii cu amputări pentru un motiv anume (ceea ce este total absurd şi conradictoriu cu conceptul de zeu iubitor) ori presupusele vindecări sunt doar nişte fenomene naturale pe care credinciosul le atribuie nejustificat lui Dumnezeu. Tind spre a doua opţiune din moment ce nu am văzut nici un fenomen medical inexplicabil atribuit lui Dumnezeu, decât banalităţi pentru care există explicaţii simple şi observabile : placebo, remisii spontane ... etc.


P.S : Îmi retrag cele spuse. De fapt, Dumnezeu le oferă şanse celor cu amputări ..... dacă sunt salamandre.

Despre secularizare

Am văzut în ultima vreme foarte multă lume care mi-au exprimat neînţelegere în ceea ce priveşte conceptul de stat laic. Această neînţelegere provine din lipsa de informare a indivizilor dar şi din dezinformarea şi implantarea ideilor greşite în sânul populaţiei de către liderii religioşi. Ca dovadă, circulă legenda cum că statul laic ar fi totuna cu statul ateu, acel tip de guvernământ în care practica religioasă şi religia ca instituţie sunt oprimate în timp ce ateismul este promovat. Nimic mai greşit (poate ideea grosolană conform căreia statul laic ar fi totuna cu statul comunist).

Motanul Biped lămureşte excelent pe forum această confuzie între laicitate, ateism şi religiozitate de stat :

Statul laic este un stat neutru din punct de vedere confesional şi care pune pe picior de egalitate atât pe adeptul religiei "X" cât pe adeptul religiei "Y" cât şi pe ateu. Într-un stat laic (dacă există şi un mental colectiv adecvat) , nici adeptul religiei "X", nici adeptul religiei "Y" şi nici ateul nu sunt rău văzuţi pentru atitudinea
lor faţă de fenomenul religios. Altfel spus, într-un stat laic, nimeni nu este rău văzut pentru atitudinea lui faţă de fenomenul religios.
Într-un stat laic, nicio atitudine faţă de fenomenul religios (nici religia "X", nici religia "Y", nici ateismul, nici altă atitudine faţă de fenomenul religios) nu se bucură de favoruri publice-nici simbolice şi nici juridice şi nici la nivelul mentalului colectiv.
Statul  ateu este statul în care ateismul se bucură de favoruri iar a crede nu este văzut cu ochi buni.
Atatul religios este statul în cadrul căreia una sau mai multe religii se bucură de favoruri iar a nu crede nu este văzut cu ochi buni.
Noţiunile de stat laic, stat ateu şi stat religios sunt trei noţiuni diferite două câte două.
Statul ateu are mai multe în comun cu statul religios decât cu statul laic.
Atât statul religios cât şi statul ateu favorizează o anumită atitudine faţă de fenomenul religios în timp ce statul laic este neutru faţă de orice atitudine faţă de fenomenul religios.

Din nefericire foarte multi credinciosi confunda statul laic cu statul ateu

 Deci, să recapitulăm :
- într-un stat ateu, există discriminare religioasă faţă de populaţia religioasă, ateismul fiind promovat ca doctrină de stat.
-într-un stat religios (ca România de azi), există discriminare religioasă a statului faţă de populaţia non-teistă cât şi faţă de cei de alte confesiuni, religia de stat (creştinismul ortodox, în cazul nostru) fiind promovată prin fel de fel de tactici murdare cum ar fi îndoctrinarea religioasă din şcoli.
-într-un stat laic nu există discriminare din moment ce nici o religie nu este favorizată, doar dialog între comunitatea non-teistă şi comunitatea religioasă.

Acum am s-o iau personal, de ce susţin aplicarea modelului de stat laic în România ?
1.Pentru că nu sunt de acord cu toate beneficiile nejustificate pe care BOR şi clerul său le au.
2.Nu mi se pare corectă discriminarea pe care o manifestă statul faţă de celelalte culte prin acest pupincurism.
3.Nu mi se pare corect faptul că cetăţeni non-teişti sau care aparţin oricărei alte religii să cotizeze prin taxe la bugetul BOR din moment ce ei nu apelează la serviciile instituţiei.
4.Nu sunt de acord cu faptul că în loc să se construiască autostrăzi, spitale, şcoli se constriuesc biserici şi mânăstiri, iar în loc de diguri pentru zonele afectate de inundaţii în fiecare an se construiesc biserici, care nu au nici un efect din punct de vedere practic
5.Nu mi se pare corect ca feţe bisericeşti să iasă la rampă cu acuzaţii cretine de genul Ateii sunt vinovaţi de crimele comunsimului şi să scape nesancţionaţi.
6.Mi se pare scandaloasă iniţiativa cvasi-medievală de a îndoctrina copii cu ideea că lumea a fost creată acum câteva mi de ani în secolul 21, când cunoaşterea lumii înconjurătoare n-a fost nicicând mai performantă.
7.Mi se pare ultra-revoltător că sunt privit în ţara mea ca un paria dacă afirm public că nu cred în existenţa unui zeu mitologic şi în originea divină a unui evreu care ar fi fost torturat pentru păcatele mele acuşi vreo 2000 de ani.

Aş mai continua dar mă tem că mi-ar lua prea mult spaţiu şi timp. Cert este că odată impus, modelul de stat secular nu ar limita nicidecum practicile religioase (desigur ca atât timp cât nu încalcă libertăţiile altora, cum ar fi musulmanii aceia din Franţa care au blocat o stradă întreagă pentru a-şi face acolo rugăciunea) însă ar elimina corupţia şi favorurile nejustificate din sânul BOR. În fond, orice om religios civilizat ar trebui să susţină secularizarea, însă în România, ies la lumină numai teocraţii spălaţi pe creier care înjură, ameninţă şi blesteamă orice încercare serioasă de racordare la cultura occidentală şi orice nu sunt capaili să înţeleagă. Am uitat, mai sunt şi nişte băieţi şmecheri cărora le e frică ca nu cumva să li se ia plăpumioara şi înceracă astfel să dezinformeze lumea şi să sădească idei preconcepute.

Complexitatea ca argument

Cum am precizat într-un articol anterior, teismul are la bază ignoranţa adepţilor lui în privinţa anumitor evenimente, pentru care ei preferă explicaţiile magice în favoarea celor susţinute de dovezi şi raţionamente logice. În plus, apelurile la ignoranţă (omniprezente în argumentele teiste) constituie încă o dovadă a legăturii între neştiinţă şi credinţa într-o divinitate implicată.

Unul dintre cele mai întâlnite astfel de argumente reprezintă o variantă a argumentului de la complexitate extins în sfera cosmologiei şi sună cam aşa :

Complexitatea galaxiilor, a aştrilor, a legilor care guvernează universul sunt o mărturie clară a existenţei unui creator inteligent.

La o primă examinare, ceea ce sare în ochi este uriaşul apel la ignoranţă a celui care bagă argumentul la înaintare şi anume faptul că complexitatea implică un creator. Înainte să continui, vreau să lămuresc această iluzie a comlexităţii. Ce reprezintă această complexitate ? Nimic altceva în afara unei manifetări a subiectivismului personal bazat pe ignoranţa ştiinţifică a fenomenelor cosmologice şi astrofizice.

Un mic exemplu : o populaţie de băştinaşi care locuieşte pe marginea unui lac va fi impresionat de fenomenul care conduce la sortarea pietrelor de pe fundul apei. Ei se vor minuna de faptul că în apropierea ţărmurilor pietrele de pe fundul apei sunt mici iar dimensiunile lor cresc progresiv pe măsură ce se depărtează înspre larg, în conseciinţă, ei vor atribui asta zeităţi(lor) la care se roagă. Un teist al secolului 21 se va amuza pe treaba aceasta, dar atitudinea lui nu este justificată atât timp cât el aplică acelaşi raţionament la un nivel mai amplu.

Adevărul este că suntem tentaţi (atât timp cât nu ştim procesele şi legile după care se manifestă materia) să vedem o complexitate peste tot, o perfectă ordine, deşi aceste sentimente se bazează pe neştiinţă şi subiectivism. Însă, la fel ca un copil care este uluit de cum funcţionează un motor şi care îşi pierde acest sentiment cu cât se informează despre energie, lucru mecanic, căldură internă, transformări izoterme, adiabate, izobare, izocore, pe măsură ce ne documentăm despre aceste fenomene, cu atât acestea au tendinţa să ne surprindă mai puţin şi să ne lase mai puţin loc pentru supranatural.

Acest lucru lămureşte foarte bine problema ateismului în cercurile ştiinţifice (corelaţia dintre educaţia ştiinţifică primită şi non-teism) şi nu este greu să ne dăm seama de ce : la fel cum un iluzionist experimentat, cu ani de practică nu se lasă păcălit de alţi pretinşi "magicieni" şi este conştient de faptul nu există magie, doar dexteritate, aşa şi un Ph.d. în fizică cu ani de cercetare  în spate nu înghite vorbele predicatorilor religioşi şi este conştient de faptul că nu există nevoia de a invoca supranaturalul din moment ce există teorii naturaliste care conferă un mecanism testabil.

Revenind la argument, acesta se prăbuşeşte sub greutatea dozei de subiectivism incluse în el, din moment ce complexitatea universului este un lucru asupra căruia nu se poate cădea la un acord între două părţi. Cât despre apelul la ignoranţă, adepţii lui nu îşi dau seama de ce acesta este ilogic, nu îşi dau seama că ignoranţa noastră în privinţa unui anumit fenomen nu demonstrează nimic în afara faptului că nu îl putem înţelege şi nu avem nimic mai bun de făcut decât să îl studiem.

Însă teiştii dau dovadă de o jenantă comoditate intelectuală : ei se mulţumesc cu pseudoexplicaţia, divinizează necunoscutul iar apoi hotăresc că încercarea de a-l explora este o insultă la adresa lui Dumnezeu şi la ordinea firească a lucrurilor. Şi se mai miră că, noi ateii, avem ceva cu ei ...

P.S.: Aşa cum am demonstrat în acel articol anterior, apelul la ignoranţă nu numai că sprijină orice ipoteză ci o şi face imposibil de combătut. Astfel, am demonstrat că universul şi tot ce este inclus în el este opera zeităţii mele ipotetice.

Persecutarea ateilor şi intoleranţa creştinilor

În majoritatea discuţiilor purtate cu creştini, nu de puţine ori m-am trezit lovit în faţă de replica : Nu aveţi dreptul să criticaţi creştinismul sau creştinii. Ce, noi vă discriminăm pe voi ateii ?

De fiece dată am răspuns că da, ateii sunt discriminaţi în multe locuri din lumea asta, de la executarea lor în unele ţări islamice şi până la orele de religie obligatorii, iar noţiunea de toleranţă religioasă, a creştinilor în particular, lasă mult de dorit şi denotă o mare ipocrizie. Ei îmi spun mie că ateismul militant este nerespectuos pentru a lor religie şi sistem de credinţe şi în acelaşi timp îmi spun că dacă nu consider cele crezute de ei, voi fi pedepsit pentru eternitate.


Da, discriminarea ateilor există iar în unele cazuri se ajunge la o adevărată persecutare. Motivele din spatele acestor acţiuni variază în funcţie de valorile individului : de exemplu, pentru cineva cu un spirit naţionalist, un ateu, mai mult ca probabil, va reprezenta opusul valorilor sale naţionaliste sau poate chiar ultra-naţionaliste. Astfel, se ajunge la confuzia că ateu înseamnă neapărat comunist sau anarhist. La fel merge treaba şi pentru alţi oameni cu alte valori, pentru cei ultra-religioşi care au ca ideal aspiraţia către divin, a fi ateu este totuna cu a fi satanist sau anti-religios. Lista de idei preconcepute este vastă iar atunci când un politican sau altă figură publică care reprezintă o categorie de oameni religioşi, iese la rampă cu o perlă de intoleranţă, chiar dacă îşi cere ulterior scuze (în multe cazuri nu se întâmplă aşa ceva), adepţii ei se vor lăsa influenţaţi de atitudinea aceea. Ca exemplu îi dau pe Dan Puric (care declara cu multe ocazii că ateismul este demn de râs) şi pe Petre Ţuţea (care declara că ateii sunt nişte dihori).



Uitaţi cum s-a ajuns : să fie o ruşine să nu crezi în lucruri nedovedite, să ajungi un paria numai pentru că ai opinii diferite de restul oamenilor în ceea ce priveşte conceptul de divinitate.


După cei doi exponenţi ai ortodoxismului modern, enumeraţi mai sus, acea biată fată nu este altceva decât un dihor sau o persoană demnă de tot râsul.

Vreau să dau acum un citat din cugetările unui distins bloger creştin :

Peste toate blog`urile inutile de`ale lor pe care le`am observat, numai plansete si vaiete si "vai, cat suntem de chinuiti si oropsiti !" ... si, mai ales, DISCRIMINATI ! ca se poarta termenu` asta la paranoici si jigodii mai ceva ca tricoul vara.
Daca un strain ar acorda putina atentie la articolele lor, s`ar speria de`a dreptul si ar fi convins ca in Romania activeaza Inchizitia, care ii aduna pe "infidels" si le scoate unghiile din radacini, ii trag pe roata si ii mai ard si pe rug !

Da, faptul că la o anumită perioadă, un oficial al bisericii iese la rampă cu tot felul de acuzaţii la adresa noastră (printre care acel preot ortodox din Suedia care propunea linşarea noastră), faptul că noi suntem etichetaţi ca fiind totalitari, că noi suntem traşi la răspundere că am aboli religiile (pe când noi doar susţinem statul laic, atâta tot), faptul că nouă ni se pun în cârcă crimele comunismului printre care şi torturarea "sfinţilor închisorilor", când de fapt majoritatea dintre noi nici măcar nu eram în concepţie pe-atunci. Faptul că atitudinea generală a populaţiei faţă de noi şi de ideile noastre este de dezgust în loc de toleranţă şi faptul că noi suntem nevoiţi să ne ascundem sub pseudonime pe bloguri şi forumuri, unde primim ameninţări, ba chiar suntem la mila unor habotnici puşi în funcţii înalte, care salivează la cenzurarea opinilor noastre, zugrăvesc toate la un loc realitatea : creştinismul nu este ce se pretinde a fi, religia iubirii şi arată aceaşi lipsă de toleranţă fără de scrupule pe care ceilalţi au arătat-o împotriva lui.

Ciudat, ştiam că Iisus, atunci când a spus  Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii a pus vreo condiţie ca ateii sau cei idei diferite să nu fie iubiţi, însă se pare că aceaşi oameni care nu iau în seamă vorbele celui care a întemeiat religia lor mai au obrăznicia să se numească creştini.



Disclaimer : Trebuie să recunosc că nu toţi creştinii sunt aşa. Îi respect pe aceia care chiar se ridică la pretenţiile lui Iisus, însă trebuie să recunoaştem că aceştia sunt departe de a fi o majoritate covârşitoare.

Ignoranţa, temelia teismului

În încercările efemere de a-şi justifica credinţa în divinitate, teiştii vin, de cele mai multe ori, cu lipsuri ştiinţifice, cu treburi necunoscute omului în care ei văd marca unei zeităţi.

Nu ştim ce a declanşat Big Bang-ul ? Dumnezeu a aprins fitilul. Nu ştim cum a apărut viaţa ? Dumnezeu a creat-o.
Lista poate continua poate chiar ad infinitum, în orice concept şi fenomen pe care mintile lor sunt incapabile să le asimileze, ei văd amprenta unei fiinţe superioare, pe care fiecare civilizaţie şi-a imaginat-o după bunul plac. Însă ei nu se opresc aici. Din comoditate intelectuală, sau poate de teama că sistemul lor de credinţe se va prăbuşi sub propria lui greutate, ei se mulţumesc cu pseudo-explicaţia 'Mniăzău a făcut-o şi refuză sistematic orice altă explicaţie.

Din faptul că orice argument pentru existenţa lui Dumnezeu conţine un apel la ignoranţă nu este greu de conştientizat faptul că el reprezintă necunoscutul, tot ce omul nu a reuşit momentan să explice. Ca orice calup de ignoranţă însă, nu este decât o chestiune de timp până când fenomenele pentru care nu există o explicaţie dovedită atribuite lui Dumnezeu vor fi elucidate, însă până atunci, această neştiinţă nu va face nimic decât să dea apă la moară celor care au nevoie de un tătuc imaginar care să le măsoare fiecare decizie şi acţiune. Dar mă îndoiesc că acela va fi momentul în care teismul se va dezintegra, căci există mulţi oameni care chiar şi atunci când sunt confruntaţi cu explicaţiile naturaliste le vor alege pe cele magice, iar aşa cum azi, unii oameni încă mai apelează la bioenergeticieni şi vraci în loc de medici, aşa şi mulţi oameni vor mai considera conceptul de Dumnezeu, chiar dacă nu va mai fi nici un motiv raţional de a mai crede în el.

Vă asigur însă că teiştii (cel puţin cei cu care am discutat) nu sunt proşti în sensul că ignoranţa lor nu este involuntară, ca la cei cu probleme cognitive, ci este voită. Cum adică voită ? Adică pur şi simplu ei nu vor să conştientizeze faptul că explicaţiile ştiinţifice, raţionale explică extrem de eficieint realitatea faţă de fantasmagoriile lor aiuristice pe care le-au înghiţit de mici, cu zei care crează lumi ex nihilo. Ei pur şi simplu nu vor să dea drumul, nu vor să iasă din balonul lor de deziluzie şi himere în care se află, ţin cu dintii de această stare de putrefacţie intelectuală, singura în care teismul poate prospera.

Desigur că vor fi oameni care vor sări ca arşi de pe scaune deoarece le-am atacat baza iraţională a sistemului lor de credinţe şi mă vor face în toate felurile. Pentru ei am o propunere :

Măi fraţilor, am şi eu o teorie : lumea a fost creata de un cercopitec supranatural atotînţelept, benevolent numit Akwasibah, care a declanşat Big Bang-ul, a dirijat formarea galaxiilor, a planetelor, a creat viaţa şi tot ce vedem astăzi este dovada bunăvoinţei şi puterii lui infinite.

Ia ziceţi, drăguţilor, ce argumente puteţi să scoateţi împotriva "teoriei" mele ? Vi se pare absurd şi hilar ? Cu ce este mai prejos faţă de ce ziceţi voi ? Vă spun eu : cu nimic, este aceaşi ipoteză susţinută numai de ignoranţa noastră. Ei, dragii mei, vedeţi cât de inconsistent este apelul la ignoranţă, cum poate fi ea "dovadă" a oricărui lucru vrem ?

Cam atât am avut de spus şi, din moment ce nu m-aţi putut contrazice, până data viitoare : ALL HAIL AKWASIBAH !!!