Complexitatea ca argument

Cum am precizat într-un articol anterior, teismul are la bază ignoranţa adepţilor lui în privinţa anumitor evenimente, pentru care ei preferă explicaţiile magice în favoarea celor susţinute de dovezi şi raţionamente logice. În plus, apelurile la ignoranţă (omniprezente în argumentele teiste) constituie încă o dovadă a legăturii între neştiinţă şi credinţa într-o divinitate implicată.

Unul dintre cele mai întâlnite astfel de argumente reprezintă o variantă a argumentului de la complexitate extins în sfera cosmologiei şi sună cam aşa :

Complexitatea galaxiilor, a aştrilor, a legilor care guvernează universul sunt o mărturie clară a existenţei unui creator inteligent.

La o primă examinare, ceea ce sare în ochi este uriaşul apel la ignoranţă a celui care bagă argumentul la înaintare şi anume faptul că complexitatea implică un creator. Înainte să continui, vreau să lămuresc această iluzie a comlexităţii. Ce reprezintă această complexitate ? Nimic altceva în afara unei manifetări a subiectivismului personal bazat pe ignoranţa ştiinţifică a fenomenelor cosmologice şi astrofizice.

Un mic exemplu : o populaţie de băştinaşi care locuieşte pe marginea unui lac va fi impresionat de fenomenul care conduce la sortarea pietrelor de pe fundul apei. Ei se vor minuna de faptul că în apropierea ţărmurilor pietrele de pe fundul apei sunt mici iar dimensiunile lor cresc progresiv pe măsură ce se depărtează înspre larg, în conseciinţă, ei vor atribui asta zeităţi(lor) la care se roagă. Un teist al secolului 21 se va amuza pe treaba aceasta, dar atitudinea lui nu este justificată atât timp cât el aplică acelaşi raţionament la un nivel mai amplu.

Adevărul este că suntem tentaţi (atât timp cât nu ştim procesele şi legile după care se manifestă materia) să vedem o complexitate peste tot, o perfectă ordine, deşi aceste sentimente se bazează pe neştiinţă şi subiectivism. Însă, la fel ca un copil care este uluit de cum funcţionează un motor şi care îşi pierde acest sentiment cu cât se informează despre energie, lucru mecanic, căldură internă, transformări izoterme, adiabate, izobare, izocore, pe măsură ce ne documentăm despre aceste fenomene, cu atât acestea au tendinţa să ne surprindă mai puţin şi să ne lase mai puţin loc pentru supranatural.

Acest lucru lămureşte foarte bine problema ateismului în cercurile ştiinţifice (corelaţia dintre educaţia ştiinţifică primită şi non-teism) şi nu este greu să ne dăm seama de ce : la fel cum un iluzionist experimentat, cu ani de practică nu se lasă păcălit de alţi pretinşi "magicieni" şi este conştient de faptul nu există magie, doar dexteritate, aşa şi un Ph.d. în fizică cu ani de cercetare  în spate nu înghite vorbele predicatorilor religioşi şi este conştient de faptul că nu există nevoia de a invoca supranaturalul din moment ce există teorii naturaliste care conferă un mecanism testabil.

Revenind la argument, acesta se prăbuşeşte sub greutatea dozei de subiectivism incluse în el, din moment ce complexitatea universului este un lucru asupra căruia nu se poate cădea la un acord între două părţi. Cât despre apelul la ignoranţă, adepţii lui nu îşi dau seama de ce acesta este ilogic, nu îşi dau seama că ignoranţa noastră în privinţa unui anumit fenomen nu demonstrează nimic în afara faptului că nu îl putem înţelege şi nu avem nimic mai bun de făcut decât să îl studiem.

Însă teiştii dau dovadă de o jenantă comoditate intelectuală : ei se mulţumesc cu pseudoexplicaţia, divinizează necunoscutul iar apoi hotăresc că încercarea de a-l explora este o insultă la adresa lui Dumnezeu şi la ordinea firească a lucrurilor. Şi se mai miră că, noi ateii, avem ceva cu ei ...

P.S.: Aşa cum am demonstrat în acel articol anterior, apelul la ignoranţă nu numai că sprijină orice ipoteză ci o şi face imposibil de combătut. Astfel, am demonstrat că universul şi tot ce este inclus în el este opera zeităţii mele ipotetice.