"Joaca de-a Dumnezeu" sau incompatibilitatea creştinism-cunoaştere

Mă simt norocos că trăiesc în astfel de vremuri, când cunoaşterea obiectivă a lumii este mai performantă ca oricând. Desigur că nimic nu ar fi fost posibil fără contribuţiile unor oameni de-a lungul istoriei, oameni fără a căror aport n-am fi avut parte astăzi de astfel de minuni ştiinţifice precum cele două de mai sus (ADN-ul artificial şi LHC-ul). Ce este interesant în legătură cu aceste descoperiri este varietatea de reacţii, de la bucurie la nedumerire şi la apatie. Cu toţi ştim că comunitatea ştiinţifică a privit cu entuziasm aceste două reuşite, dar creştinismul cum le-a privit ?

În ambele cazuri, biserica a avut aceaşi reacţie : a avertizat oamenii de ştiinţă să nu se joace de-a Dumnezeu , o sintagma des folosită care denotă nesiguranţă şi teamă. Teamă pentru ce ? N-ar trebui biserica să râdă la aceste tentative copilăreşti ale omului de a explica cum funcţionează lumea fără Dumnezeu ? Ei bine, se pare că nu, ba din contră, progresele ştiinţifice par a provoca nelinişte în rândul liderior religioşi creştini.
Cam asta este atitudinea care mă deranjează cel mai tare, pe de o parte creştinismul declară că doreşte o conciliere cu ştiinţa, iar pe cealaltă parte se pare că nu vrea nici în ruptul capului să renunţe la aceste impulsuri inchizitoriale. Dar hei, până la urmă acestor instincte se datorează succesul creştinismului de-a lungul timpului.

Revenind la subiect, ce vrea să însemne această "joacă de-a Dumnezeu" ? Păi să vedem, dacă am urmări principalul motiv pentru care creştinismul nu prea se împacă cu cunoaşterea ştiinţifică, am afla că este chiar rolul lui Dumnezeu. De la început, creştinismul a încercat să servească explicaţii pertinente pentru anumite fenomene : oamenii nu înţelegeau de ce există, cum au apărut, cum a apărut pământul pe care se năşteau, creşteau şi mureau, de ce aveau loc acţiuniile acestea ... etc. iar de aceea au invocat nişte plăsmuiri ale minţiilor lor pe care îi zeificau, iar astfel, fiecărui fenomen neînţeles a început să i se atribuie câte un artizan (nu este necesară cine ştie ce spirit de observaţie pentru a constata că în aproape toate mitologiile există câte un zeu al recoltei, al morţii, unul suprem ... etc.). Creştinismul însă, a proclamat un zeu unic, iar în acelaşi timp a afurisit zeităţiile existente, numindu-le demoni, născociri ... etc. Aici, creştinismul s-a lovit de necesitatea unui shift of power, astfel toate atributele şi puteriile celorlalţi zei au fost cumulate într-unul singur, un zeu suprem, un Domine Deus, astfel, toate explicaţiile veneau de la şi prin acesta. Însă, asta s-a întâmplat acum mult timp. Pe măsură ce timpul a trecut, omul a găsit, prin metoda ştiinţifică, răspunsul la multe din întrebările care l-au măcinat : de unde venim, de ce murim ... etc.

De ce este incompatibil creştinismul cu cunoaşterea ? Datorită simplului fapt că ştiinţa însăşi, prin răspunsurile date la întrebările fundamentale (net superioare celor date de creştinism) a adus la deteriorarea importanţei lui Dumnezeu, din Domine Deus ajungând un God of the gaps, un zeu care încă mai există datorită incapacităţii (momentane) a ştiinţei de răspunde la unele întrebări.

Mai mult, această incompatibilitate este prezentată metaforic în Biblie.


16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!

Din această poveste putem să tragem două concluzii :

1.Dumnezeu se afirmă răspicat împotriva cunoaşterii.
2.Cunoaşterea "binelui şi a răului" pe cale personală a fost condamnată cu scopul ca clerul să impună standardele sale în materie de etică.

Şi de aici problema centrală : creştinismul, prin toate acţiuniile de apărare a lui Dumnezeu nu face altceva decât să se opună ştiinţei, cunoaşterii empirice a lumii în care suntem, din moment ce Dumnezeu reprezintă ceea ce nu este cunoscut. Datorită în mare parte acestui fapt, desconsider creştinismul şi tot din acest motiv, el nu este compatibil cu o societate axată pe valori ştiinţifice şi iluministe. Dacă mulţi cred că ar trebui ca ştiinţa să fie schimbată astfel încât să nu intre în dispută cu creştinismul, eu zic că ar trebui procedat invers : nu este nimic ne-în-regulă cu ştiinţa, datorită metodei ştiinţifice am ieşit din Evul Mediu, problema este acea culegere de dogme antice numită creştinism.
Ce propun ? Să nu mai divinizăm necunoscutul, să nu mai pretindem că este ceva mai mult decât este şi să abandonăm orice prejudecată religioasă care ne împiedică de la a-l explora. Trebuie să adaug ce spunea Augustin :

Ce făcea Dumnezeu înainte de a crea cerul şi pământul ?

Pregătea gheena cea adâncă pentru cei ce cercetează.

După acest concept se mai ghidează şi în ziua de azi creştinismul, anatemizarea cunoaşterii. Trist este faptul că extrem de puţini creştini chiar conştientizează acest lucru şi îşi pun întrebarea : De unde această repulsie, această frică ? Nu ar trebui ca Dumnezeu să încurajeze cunoaşterea ?

Însă cel mai trist este faptul că aceste întrebări rămân nelămurite de religia ce se proclamă a avea răspunsul la toate, faptul că aceaşi religie care se declară a fi drumul către înţelepciunea şi împlinirea supremă insistă cu înverşunare să-şi ţină adepţii într-o stare de ignoranţă şi continuă să nege realităţi dovedite în favoarea miturilor care au consacrat-o.