În dezbaterile cu ateii , creştinii fac apelul la bine-cunoscutul bias cognitiv : "Nu ai cum să spui că Dumnezeu nu există ,din moment ce nu i-ai simţit prezenţa în viaţa ta ! ". Deşi interlocutorii lor le vor spune că experienţa personală nu figurează ca argument ştiinţific , ei în continuare îşi zic că , fără experienţă personală , cineva nu are dreptul să judece divinitatea .De ce se încred ei pe experienţa personală ? Pentru simplul fapt că nu există nici măcar o dovadă empirică şi obiectivă care să ateste existenţa lui Dumnezeu . Astfel ,ei se încred pe această experienţă personală , deoarece ei cred că atei nu au trăit-o şi astfel îi pot prinde pe picior greşit , vorbind în necunoştinţă de cauză .
Dar ei neglijează un lucru important : sunt unii atei (printre care şi eu) care ştim perfect la ce se referă ei , deoarece am fost şi noi credincioşi . Eu cred că aceste trăiri nu au deloc o sursă supranaturală , mistică , ci mai degrabă neurologică . Dacă spuneţi că vorbesc prostii , nu aveţi decât să citiţi cartea "Cum ne schimbă Dumnezeu creierul ?" scrisă de dr.Andrew Newberg în care , este demonstrat , pe bază de dovezi , cum sistemul nostru neurologic formează conceptul de zeitate în mintea noastră şi cum reacţionează la credinţele noastre . O recomand cu căldură .
Ca să îmi justific reticenţa , am să descriu propria mea astfel de experienţă cu divinitatea :
La început , credeam şi mai ales , simţeam tot timpul pe cineva care veghea asupra mea , îl simţeam pe acel Dumnezeu descris în Biblie , el mă răsplătea sau mă pedepsea pentru faptele mele . Când mergeam în biserică , îl simţeam şi mai aproape de mine ,iar câteodată , mă simţeam de parcă aş fi dialogat cu el . Aveam o legătură foarte apropiată cu el şi ştiam că el exista acolo pentru mine . Pe scurt , eram un creştin ortodox veritabil , cu concepţii deplasate aspura celorlalte religii (acum , privind în spate aş considera că am fost un fundamentalist) .
Totul însă , a început să se schimbe când , într-o zi am început să meditez asupra ce mi-a zis un prieten , cu o zi înainte , faptul că creştinismul a fost de la început anti-ştiinţă . La capătul acelei zi , după lungi gândiri , am ajuns la concluzia că biserica , şi mai ales clasa clericală , a vrut din totdeauna să ţină enoria ignorantă ca să-şi asigure anumite privilegii .
Apoi însă , mi-am dat seama că aşa cum fiecare om este unic , tot aşa , fiecare om îl percepe pe Dumnezeu în alt fel şi religia nu are drept să impună nimănui ce să creadă şi mai ales nu are voie să ameninţe cu pedeapsa veşnică pentru acest lucru .
A ! Pedeapsa veşnică ! Următorul pas a fost să desconsider acest concept stupid şi inventat de figurile religioase să ţină lumea în frâu . Mă tot întrebam de ce ar avea nevoie Dumnezeu de aşa ceva , dacă este atotiubitor şi cum de i-a permis lui Satan să existe , şi mai ales să ajungă atât de puternic .
La acel moment eram un deist , chiar dacă nu ştiam că aşa se numeşte . Credeam şi simţeam un Dumnezeu distant , neimplicat , aproape inexistent , în care încă credeam , de dragul comodităţii .
A urmat apoi o perioadă scurtă de agnosticism , urmată de pasul către ateism . Astfel , din Dumnezeu a toate Creator , zeul iudeo-creştin a devenit pentru mine Iahve şi l-am pus alături de ceilalţi zei creatori din celelalte mitologii (Zeus , Odin , Ra ... etc.) .
Am povestit acest important episod din viaţa mea ca să vă arăt că dacă acest Dumnezeu lucrează prin această "experienţă religioasă personală" , atunci în cazul meu , a eşuat lamentabil .
Astfel ,privind în retrospectivă , nu pot să mă abţin de la întrebarea : Nu cumva Dumnezeu era construit după scările de valori şi concepţiile care mi s-au schimbat cu timpul ?
Sincer ,nu ştiu ce să mai zic . Dacă nici dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu nu avem , nici pe experienţa personală nu putem să contăm , ce ne rămâne ? Speculaţia metafizică ?
