"Argumentele" anti-ateiste

Suntem martori azi la reacţia deloc slabă a mainstream-ului religios din a noastră ţară împotriva contraculturii ateiste, mai ales după succesul acesteia în 2010. Putem să vedem această reacţie la mai multe niveluri : de la bloggeri şi jurnalişti, până la critica ateismului şi a secularismului la posturile TV. Care este părerea mea ?

Din partea mea, această critică este binevenită, mai ales în contextul în care critica este nu numai dreptul, ci datoria unei societăţi cu adevărat libere. Astfel, orice om care nu este de acord cu mine în privinţa religiei şi a existenţei divinităţiilor (cât şi în alte domenii) este liber să mă critice, iar eu îl respect pentru asta. Desigur, atât timp cât nu recurge la jigniri directe sau la ameninţări, aşa cum o fac 95% din internauţii creştini militanţi.

Însă, nu tot timpul critica este justă. Un exemplu este toată propaganda din jurul pseudo-echivalenţei "ateu= comunist" folosită mai ales de teologi şi de preoţi, din câte am văzut.

Raţionamentul ăsta fals se bazează pe incriminarea ateilor români pe baza faptului că ar face parte din aceaşi categorie cu "comuniştii", cei care au închis, torturat şi executat o mulţime de importanţi oameni de cultură, preoţi, gânditori ... etc. Rezultatul este stârnirea confuziei între ideologia regimului criminal de dinainte de '89 şi ateismul militant.

Desigur că acest pseudo-argument cade sub greutatea afirmaţiilor false care se consideră din start adevărate. Dacă te găndeşti bine, chiar nu are nici un sens în contextul în care majoritatea bloggerilor atei români erau la vârsta la care abia ştiau să formuleze fraze coerente la vremea căderii comunismului, iar unii nici măcar nu erau în concepţie.

O altă faţetă a acestui "argument" este echivocarea "ateu = comunist = nazist = imoral" pe baza faptului că Hitler şi Stalin ar fi fost atei, deci implicit, ateu = imoral. Despre Hitler nu mai încape îndoială că a fost creştin, având în vedere declaraţiile lui, cât despre Stalin, se pare că fost ateu, dar asta nu demonstrează nimic deoarece corelaţia nu implică cazualitate. Am putea ajunge prin acelaşi raţionament la concluzia că toţi oamenii cu mustăţi sunt imorali întrucât Hitler şi Stalin purtau mustăţi.

Când argumentele ce conţin trimiteri la vreo ideologie criminală nu ţin, apar alte raţionamente care "demonstrează" că ateismul este ba credinţă, ba religie, iraţional, nu are legătură cu scepticismul sau ştiinţa, nu are nici un fundament logic .... etc. Am citit o mulţime de variaţii ale acestor argumente şi din câte am văzut, unele chiar sunt corecte din punct de vedere logic, dar am observat un lucru interesant : aceleaşi raţionamente pot demonstra şi că necredinţa în Moş Crăciun sau Zâna Măseluţă este iraţională, ilogică ... etc. Idem pentru orice altă fiinţă imaginară/mitologică pentru care nu există dovezi şi motive raţionale să credem.

Alt argument afumat plasează magnificul neam românesc sub asediul ateismului afirmând că acceptarea socială a ateismului este un atac însăşi la identitatea noastră naţională şi tradiţională. În ciuda componentei alarmiste, cei care-l folosesc nu reuşesc niciodată să explice ce este atât de rău în acceptarea ateismului şi a altor concepţii "occidentale", care presupun viziuni diferite asupra lumii. De altfel, nu ştiu ce rău pot să aducă acestea din moment ce societăţiile care le-au îmbrăţişat par să prospere, dar ştiu foarte bine ce ne-a adus tradiţionalismul : ultranaţionilsm, şovinism, xenofobie, homofobie, izolaţionism, Codreanu ... etc. Nu vreau să se înţeleagă că aş avea ceva cu tradiţiile, trebuie să le respectăm. Însă, când respectul pentru ele intră în contradicţie cu progresul de orice fel, atunci e o problemă.

Concluzie ? Păi ar fi cinstit să spunem că nu prea există motiv pentru care ateismul ar fi într-un mod dăunător socieţăţii, decât unora care au de câştigat de pe seama manipulării religioase. Personal, ateismul şi ireligiozitatea chiar m-au schimbat în mod pozitiv : m-au ajutat să înţeleg că sunt oameni şi oameni pe lumea asta care cred în tot felul de lucruri, iar eu trebuie să accept critica, nu trebuie să-mi impun ideile mele altora şi mai ales, că nu deţin adevărul absolut şi pot să mă înşel.